Afiseaza creatiile participante la concurs
13 aprecieri
300 vizualizari
Nicoară Alexia
Prințesa plictisită
Clasa: a 4-a
Data postarii: 11.02.2018
 

NICOARĂ  ALEXIA  IONELA  FLAVIA

CLASA a IV-a

Şcoala Gimnazială Nr. 2 Lugoj, Timiş

Prof. coord. Kortner Tilore

PRINȚESA PLICTISITĂ

 

 

Pentru că scările misterioase stârneau curiozitatea prințesei, fiindu-i interzis să calce pe ele, acest lucru o determină ca, într-o zi, să deslușească misterul. În fiecare zi i se spunea același lucru, de nici nu mai băga în seamă, dar curiozitatea era din ce în ce mai mare.

Destinul prințesei era scris încă de la naștere și, crescând, și-a dat seama că nu o reprezintă, își dorea libertatea de care avea atâta nevoie, nu aparținea lumii în care a fost crescută și educată. Mama sa nu putea să înțeleagă comportamentul prințesei și era tare necăjită că nu o vedea fericită.

Într-o seară, prințesa se plimba prin curtea palatului, urmărind stelele de pe cer. A observat Carul mare, Carul mic și luna care îi mângâia chipul frumos și trist. A început să alerge pe alei printre rondourile cu flori care se aplecau la trecerea ei, mirându-se de frumusețea și gingășia sa, de parcă doreau să-i spună ceva. S-a oprit pe o bancă, sub un tei, ascultând cum cântă păsările, cum licuricii dansau în jurul ei. Pentru ea totul era ceva nou și neobișnuit, nu mai trăise asemenea momente frumoase niciodată. I se părea un vis din care nu vroia să se mai trezească.

Deodată, toată această liniște a fost tulburată de un paznic al palatului care anunța închiderea porților. A fost cuprinsă de un fior și a alergat în grabă spre palat. Ajunsă în camera sa, se gândea doar la libertatea și frumusețile din afară. Toată noaptea și-a făcut fel de fel de planuri care îi veneau în minte: să fie liberă, să cunoască oamenii cu obiceiurile lor, cu bune și rele, să cunoască realitățile vieții așa cum sunt ele, să ia hotărâri singură ... dar nu avea nici o posibilitate de a ieși din curtea palatului, care era foarte bine păzită. Acest gând de neputință, de evadare îi măcinau sufletul de ani întregi.

Privea pe geam luna care lumina curtea palatului, dar razele ei erau parcă niște scări sclipitoare care nu aveau un sfârșit. Deodată i-au venit în minte scările interzise. Prințesa s-a luminat la față și se gândea că a doua zi, după lăsarea serii, o să meargă să vadă scările pe care i-a fost interzis să calce.

A doua zi, totul a decurs normal, pentru a nu atrage atenția guvernantei, a mamei, slujitorilor și așteptă cu sufletul la gură lăsarea serii. Își punea multe întrebări: „Unde vor duce scările acelea?”, „Ce se află la capătul lor?”, „Locuiește cineva acolo?”, „Este periculos să calce pe ele?”... și câte, câte altele. Nimic nu o mai speria, nu mai stătea în calea ei, era hotărâtă și gata.

S-a așezat lângă fereastra care o consola uneori, privind luna, în care vedea chiar chipul ei fugind pe acele trepte sclipitoare și pline de lumină, iar un fior rece îi străpunse sufletul. „Trebuie să plec, nu mă mai ține nimic aici, sunt hotărâtă!”.

Se ridică grăbită de pe scaun și, din două mișcări, a fost la ușă, nu-i mai păsa deloc dacă o vede cineva și alerga pe coridoarele care nu se mai sfârșeau. Deodată a ajuns în fața scărilor. Pentru un moment s-a oprit și a observat că acele scări erau prăfuite și necurățate, semn că pe acolo nu a mai călcat nimeni de multă vreme. Deși locul era înspăimântător, nu dorea să se mai întoarcă în camera ei și era nerăbdătoare să pășească pe ele. Se îmbărbăta singură și, luându-și „inima în dinți”, a început să calce pe ele sărind și câte două scări odată. Erau multe și nu putea să le rețină numărul, se simțea ca într-un vârtej întunecat și rece care parcă o împiedica să continue, dar nu se dădea bătută, continua fără frică, nu îi mai păsa de nimic.

Deodată a ajuns în fața unei uși masive din fier. Se gândea că nu are suficientă forță să o deschidă, dar o forță din interior o îndemna să nu renunțe și a tras cu o forță, pe care nu știa că o are, zăvorul ușii. Aceasta a început să scârțâie din toate balamalele și cu greu a reușit să o deschidă. Spre uimirea ei, după acele trepte reci, întunecate, un aer cald îi mângâie chipul, era luna parcă mai luminoasă ca niciodată. Lumina drumul pe care urma să-l parcurgă.

Alerga fără sfârșit, prin păduri, pe pajiștile cu iarbă moale și umedă. Ajunse la un râu. Răpusă de oboseală a adormit, visând doar lucruri frumoase, ce nu a mai visat vreodată.

A doua zi, când s-a trezit, soarele strălucea pe cer, o strălucire pe care la palat nu o avea, păsările cântau, totul era minunat în jurul ei. Nu putea să creadă ce îi vedeau ochii, voia să atingă totul, până și mirosul florilor era altul. A intrat cu picioarele în apa rece și limpede ca smaraldul, iar în jurul ei veniră animalele din pădure, multe păsări care cântau, fluturii colorați zburau necontenit, broaște gureșe nu încetau cu cântatul, i se părea că toată suflarea îi spunea: „Bine ai venit!”

Nu o mai interesa nimic, era fericită, această fericire nu a mai trăit-o niciodată și își dorea să dureze o veșnicie.

 

 

 

 
  • Nicoară Alexia
    Prințesa plictisită
    13
    300
  • Nicoară Alexia
    Pianul fermecat
    18
    527
  • Nicoară Alexia
    Şi totuşi ... sunt pisică!
    5
    602